Un abbraccio. Bruno Ceravolo
REQUIEM
PA PINETA I VIBU MARINA
Di
prima matina supa o fierru i na panchina
massettai
davanti o puortu i Vibu Marina.
Ere
sulu, ma cuntientu ca u sule d’aprili
davieru
mi stacia tuttu scarfandu, fin’e pili.
Fissava
l’undi e i pescherecci jia guardandu
e
chianu chianu u suonnu mi stacia gabbandu.
A
gienti chi jia e venia davanti a mia passava
e
u vucijare chi ci sentia però mi risbijava.
Comu
fu comu non fu sedutu com’ere
all’intrasatta
mi ntise supa a na spaja bottijare.
Mi
girai i scattu u viju, ma nuju ‘nc’era,
pensai
a nu scherzu, ca ccà è sempe na fera.
Non
passau però mancu tantu tiempu
ca,
poveru a mmia, mi pijjai natru spavientu.
Stavota
i nuomi ‘ncunu chjanu mi chiamau
e
di chiji arberi chi tagghjaru mi parrau:
“Pecchì
cumpari Ntoni ficiaru sta porcheria?
Si
dassavanu i pini chi mali ‘nci facia?”
Pecchì
o puostu di chiji viecchj e belli pianti
ndi
misaru sti parmi chi non cintranu nenti?”
“Senza
a pineta, duve jati u vi rifriscati?
Sutta
u sule non c’è puostu mancu u passijati!”
A
vuci sentiendulu accussi parrari canuscivi:
ere
cumpari Cicciu, u custurieri, u capiscivi.
Ma
vui siti muortu, pecchì ccà tornastivu?
I
mia chi diavulu voliti, chi castiju avistivu?
“Non
tornai pe vui, cuomu delegatu mi mandaru,
mu
mi riendu cuntu s’è veru ca ccà tuttu decimaru.”
E
mo chi stu bellu spettaculu vidistivu
tornativinde pe favori i duve
catinazzu venistivu.
Dassatinti
puru suli ncia sta guerra d’ipocrisia,
e
pregati pe nui, vui chi nente aviti i fare, e così sia.
“Ere
mieggjiu u mi staju duv’era, nommu viegnu,
mi
risparmiava nu viaggiu ed u cuntiegnu.
Mo
mbeci sugnu di niervi assai pigghjatu,
si
pienzu stu puostu com’era ‘ncio passatu.
Profumato
e friscu d’estati ch’era na bellezza
cu’innamurati chi ndi facienu
tanta tenerezza.
Mo
puru u virdi ndi cacciaru, oh chi desolazioni!
Non
è ca a stu paisi nci jettaru ‘ncuna maledizioni?
Sindacu
e assessori ad agustu ccà hannu i stare
pemmu
vidimu sutta u sule quantu puonnu supportare.
Ma
mo, viatu mi nda tuornu o puostu chi dassai,
ca
ccà ogni cosa nova chi ‘nci face, fa pena assai.
Prima
u mi nda vaiu, vi dugnu però nu cunsiggjiu:
non
v’arrenditi, parrati, u stare muti non è po’ mieggjiu!
Ma
non vind’anccarricati, ca puru pe diji passanu l’anni
e
nui, jià l’aspettamu, pemm’i vidimu senza mancu i panni”.
V
.V. 5.6.14 Bruno
Ceravolo
Nessun commento:
Posta un commento